15 septembrie. Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, Sfântul care a rămas în fața focului

În fiecare an, la 15 septembrie, pompierii români își cinstesc Ocrotitorul spiritual, pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș. Pentru unii poate fi doar o dată în calendar sau o icoană așezată într-o capelă ori într-un colț al unei subunități. Pentru cei care au ajuns însă vreodată la el cu o durere, cu o teamă sau cu o rugăciune pe care n-au mai știut cui să o spună, Sfântul Iosif este mult mai mult. Este unul dintre acei sfinți despre care oamenii spun cu convingere că este grabnic ajutător.

Tocmai de aceea legătura lui cu pompierii este atât de firească. Pentru că și ei sunt chemați grabnic atunci când cineva se află în primejdie. Pentru că și ei aleargă acolo de unde ceilalți încearcă să scape. Iar în urmă cu aproape patru veacuri, în fața unui foc uriaș care amenința Timișoara, Sfântul Iosif a făcut, în felul său, același lucru: nu a fugit și cu credința sa, a stins focul.

În anul 1652, un incendiu puternic cuprinsese cetatea, iar vântul împingea flăcările mai departe. Focul amenința casele, biserica, oamenii, întreaga cetate. Sfântul Iosif era atunci un om trecut de 80 de ani. Și totuși, în fața vâlvătăii și a oamenilor înspăimântați, nu și-a căutat propria scăpare. A ieșit din biserică, s-a așezat în genunchi și s-a rugat.

Acatistul său a păstrat peste veacuri imaginea aceasta tulburătoare: atunci când pârjolul s-a întins asupra Timișoarei, „nu ai fugit ca un fricos, ci ai stat ca un viteaz”, biruind puterea focului prin rugăciune. Ploaia binecuvântată venită apoi a stins incendiul și a salvat cetatea. Aceasta este cea mai cunoscută minune a Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș. Dar, dincolo de minune, rămâne un gest care spune mult mai mult: un om a rămas în fața focului pentru ceilalți.

Astfel, povestea Sfântului și povestea pompierilor par să se întâlnească peste veacuri. Când instinctul omenesc îți spune să te îndepărtezi de primejdie, tu mergi către ea pentru că, undeva dincolo de foc, de fum, de apă sau de fiare contorsionate, există un om care așteaptă să vii. Nu știi cine este. Nu l-ai văzut niciodată. Poate că nu-i vei afla niciodată numele. Știi doar că are nevoie de tine. Nicăieri nu se împletesc mai frumos rugăciunea Sfântului și rostul pompierului decât aici: în această alegere de a nu te salva mai întâi pe tine atunci când altcineva are nevoie de ajutor.

**În 1997, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș a devenit Ocrotitorul spiritual al pompierilor din România. O legătură binecuvântată, între eroi și sfânt, consfințită mult mai puternic decât printr-o hotărâre, o solicitare, sau un ordin. Ea s-a format în suflet. Icoana Sfântului a ajuns de atunci în bisericile, în capelele pompierilor, în subunități și, poate mai important decât oriunde, în gândul omului care își face repede semnul Crucii înainte de a urca în autospecială.

În urmă cu ani, în cartea dedicată lui, scriam că Sfântul Iosif este acolo de fiecare dată când sirenele își înalță glasul, când pompierii aleargă în ajutorul semenilor și când, întorși dintr-o misiune, își pleacă fruntea înaintea icoanei sale. Scriam că este acolo și atunci când sufletul le este încărcat, când grijile îi copleșesc pe pompieri și când au nevoie, la rândul lor, să simtă că cineva veghează asupra lor. Au trecut ani de când am scris acele cuvinte. Astăzi nu le-aș schimba.

Pentru că Sfântul Iosif nu a rămas în anul 1652, în fața unui incendiu dintr-o Timișoară de demult. De aproape patru sute de ani, oamenii continuă să vină la el cu durerile și speranțele lor. La Partoș, lângă mormântul său, există acea liniște greu de pus în cuvinte și sentimentul că poți lăsa acolo, măcar pentru o vreme, ceea ce nu mai poți duce singur. În carte scriam despre omul care vine apăsat și pleacă de lângă mormântul Sfântului cu inima mai ușoară și cu sentimentul unei griji părintești care îl însoțește.

Poate că tocmai acesta este, de fapt, sensul cel mai frumos al cuvintelor „grabnic ajutător”. Să știi că atunci când ți-e greu există cineva pe care îl poți chema. Să ai cui să-i spui frica pe care n-o spui nimănui, durerea pentru care nu găsești cuvinte sau rugăciunea aceea foarte scurtă care uneori încape doar într-un „Ajută-mă!”.

De 15 septembrie, trebuie să-i cerem Sfântului Iosif doar să fie lângă omul care așteaptă acum un ajutor, lângă cel care se teme, lângă cel care trece printr-un foc al lui pe care nu-l vede nimeni. Să fie grabnic ajutător celui care îl cheamă cu credință, așa cum oamenii l-au chemat vreme de veacuri.

Ocrotește-i, Sfinte Iosif, pe pompierii noștri. Pe cei care își fac semnul Crucii înainte să plece în misiune, pe cei care lasă acasă copii, părinți și oameni care îi așteaptă și pe cei care, atunci când sirena sună, nu știu niciodată cu adevărat ce îi așteaptă dincolo de porțile subunității.

Ei încă merg spre foc. Tu, Bunule ocrotitor, mergi cu ei!

Celor care vor să se apropie mai mult de Sfântul Iosif, să-i cunoască viața, minunile și legătura atât de frumoasă care îl unește de pompieri, le dăruim spre lectură cartea „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș – icoana din inima pompierilor”.

Articolele publicate de agendapompierului.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ către articol. Orice abatere de la aceasta regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor și va fi tratată ca atare.