Eroi în Săptămâna Patimilor

Vineri, 19 Iulie 2013Suceava
Autor: Plt.maj. Alin Găleată

Alin Galeata Era puţin după miezul nopţii, în Vinerea Mare, şi abia ne aşezasem să ne odihnim puţin, când alarma a început să sune îndelung. Am sărit cu toţii în picioare şi am coborât scările în fugă. Ne-am echipat în cel mai scurt timp şi am ieşit pe platou, în aşteptarea datelor despre misiunea la care urma să purcedem. Comandantul gărzii de intervenţie a Detaşamentului Vatra Dornei se lăsa aşteptat, semn că lucrurile nu erau chiar atât de simple.

Toţi ne întrebam ce putea fi. În ţinutul Dornei, majoritatea intervenţiilor pe timp de vară sunt la incendiile de pădure sau mirişti, iar când se răceşte, spre iarnă, la gheţuri şi inundaţii. Aceste misiuni sunt deosebit de grele, mai ales prin perioada îndelungată în care se desfăşoară.

Comandantul gărzii de intervenţie apare şi ordonă „la loc comanda”. Era un început de foc de pădure pe versantul cunoscut în zonă sub numele de Piciorul Zgârciului, în Dornişoara, chiar la graniţa cu judeţul Bistriţa-Năsăud. Cei aflaţi la faţa locului au spus că se descurcă singuri şi nu au nevoie, deocamdată, de sprijinul pompierilor militari. Ceea ce s-a întâmplat însă în zilele următoare avea să rămână în istoria neagră a incendiilor care au distrus hectare întregi de fond forestier. Pe lângă acest genocid asupra naturii, au fost puşi pe drumuri sute de oameni şi s-au consumat resurse materiale semnificative. Intervenţiile pentru localizarea şi lichidarea flăcărilor au început în Săptămâna Patimilor şi s-au terminat abia zece zile mai târziu, în 13 mai. Mulţi pompieri şi familiile lor nu s-au putut bucura de Învierea Domnului. (...)

Camionul s-a pus în mişcare şi a părăsit incinta unităţii. Eram cu toţii înghesuiţi în spate. La un moment dat, cineva a scos mai multe măşti chirurgicale şi le-a împărţit. Atunci nu ştiam la ce vor folosi, dar am aflat mai târziu, când am intrat pe porţiunea ce leagă Poiana Stampei de Dornişoara. Mai bine de 12 kilometri am mers pe un drum forestier, iar aerul îmbâcsit de praful uscat ridicat de roţile camionului şi de gazele de eşapament era irespirabil. I-am mulţumit cu toţii colegului nostru pentru că a fost prevăzător.

Eroi in Saptamana Patimilor | imaginea 2 După aproape două ceasuri am ajuns până la locul cel mai apropiat de foc, unde puteau urca camioanele. Am coborât, ne-am luat raniţele în spate şi restul materialelor, după care am luat-o la pas. Panta abruptă, pe care pe alocuri o urcam aproape în patru labe, ne-a scos sufletul multora dintre noi, în ciuda unei bune pregătiri fizice. Mai bine de doi kilometri am cărat furtune, motopompe, reducţii, butoaie, lopeţi şi alte accesorii de care aveam să ne folosim în lupta cu sinistrul. De altfel, pe toată durata intervenţiei, coordonată de inspectorul şef, colonelul Ion Burlui, sute de militari din tot Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Bucovina” al judeţului Suceava, cărora li s-au alăturat colegi pompieri din Bistriţa-Năsăud, Iaşi şi Neamţ, au împânzit dealurile abrupte ale Dornişoarei. În sprijin au venit subofiţeri de la Unitatea Militară “Roşu” şi lucrători ai Ocolului Silvic Tihuţa-Colibiţa.

Locul de unde începeau focarele dezvăluia o privelişte dezolantă. Cât vedeai cu ochii, cioate şi doborâturi făcute scrum. Din păcate, a ars şi pădure tânără de regenerare, iar flăcările au afectat chiar şi arbori falnici. În total, mai bine de 50 de hectare incendiate.

Am început să stingem cioatele fumegânde şi încercam să acoperim o zonă cât mai întinsă. Măştile pe care le-am folosit în camion erau şi acum utile. Cenuşa şi praful pe care le respiram la fiecare pas făcut se depozitau pe plămânii noştri. Cineva spunea în spatele meu: „Uite-aşa te mai poţi pricopsi cu încă o boală profesională la pompieri. Câteva zile petrecute pe aici şi ajungi la spital cu silicoză.” Lipsa apei era cea mai mare problemă în lupta noastră cu focul. Jarul ascuns în pământul amestecat cu turbă nu se putea stinge decât dacă inundam suprafaţa. O ploaie ar fi fost binecuvântată. Au fost zile când „turna” la nici câteva sute de metri distanţă, dar stropii se încăpăţânau să ajungă în teritoriul ce ardea. Ba, mai mult, după ce am stins focare de pe o suprafaţă însemnată, un vânt puternic ne-a zădărnicit tot efortul şi a reaprins flăcările în urma noastră.

În acel moment, incendiul a cuprins o margine împădurită. Flăcările dansau în faţa noastră pe coronamentele pinilor şi îi înghiţeau în câteva secunde. Concomitent se mutau pe arborele învecinat. Ne uitam aproape încremeniţi la flăcările ce atingeau şi 30 de metri înălţime. Câţiva colegi au fugit în ultima secundă de sub uriaşul cuptor ce se aprindea deasupra lor. Nimeni nu se aştepta ca focul să înainteze atât de rapid şi cu o astfel de intensitate.

Eroi in Saptamana Patimilor | imaginea 3 Zi de zi, de dimineaţă până seara, iar uneori chiar şi noaptea, lupta cu sinistrul s-a dat pe viaţă şi pe moarte. Din fericire, cea mai mare realizare a fost că am reuşit să oprim flăcările să intre în Parcul Naţional Călimani. Rezervaţia începea la o aruncătură de băţ de ultimul focar. Dacă l-am fi scăpat în pădurea seculară protejată prin lege ar fi fost un dezastru ecologic. Şi dacă acest incendiu nu era suficient, au izbucnit altele în aceeaşi perioadă, în zonele Frumosu, Broşteni, Gura Haitii şi Rusca. Astfel, oboseala produsă de programul 24 de ore cu 24 era alimentată şi de faptul că unii oameni inconştienţi ne dădeau şi mai mult „de lucru” şi ne aduceau în pragul deznădejdii. Când ajungeam la serviciu nu ştiam la care foc vom merge. Nici nu mai conta. Voiam doar să se termine. (...)

Zece zile mai târziu eram în misiune de monitorizare. Rar mai aflam câte o buturugă ce fumega pe ascuns. Stropi de ploaie începeau să cadă din cer. Un coleg a mărturisit că îi venea să plângă şi n-am să ştiu niciodată dacă stropii de pe obrazul său erau de ploaie sau lacrimi care curgeau. Atât de mult aşteptase ploaia izbăvitoare care, în sfârşit, avea să se abată şi pe versanţii pârjoliţi. (...)

Drumul spre unitate a fost mai uşor. Tăceam cu toţii istoviţi după efortul depus. Mă uitam la feţele băieţilor pline de funingine. Pe unii abia îi mai recunoşteam. Eram impresionat de faptul că nu renunţau niciodată, în ciuda piedicilor pe care le-am întâmpinat la tot pasul. Adevăraţi camarazi de arme, mai ceva ca personajele din cunoscutele povestiri ale lui Sven Hassel, alături de care nu ţi-ar fi teamă să te duci la război. Oameni care au schimbat multe destine tragice, fie că ne referim la persoane sau la bunuri salvate din faţa stihiilor naturii. Oameni despre care mereu, din motive diverse, amintim prea puţin. Însă, cu siguranţă, pentru istoria acestor locuri ei vor rămâne adevăraţi eroi necunoscuţi.

Galerie imagini