Poveste de demult: La un pas de… slam dunk!

Se întâmpla prin 2002. Căutând pe net am găsit și data, ștearsă de mult timp din memoria mea: 26 iunie, 5 dimineața. Incendiu la Sala de sport a clubului Steaua, sala de sport aflată în București, pe Calea Plevnei. Pe vremea aceea, și sunt convins că se mai întâmplă și acum, comandanții de subunități, la incendiile mari, veneau de acasă cu mașinile personale sau, dacă nu aveau, cu taxiul.

Eu, nefiind posesor de mașină, veneam cu taxiul, spre stupoarea taximetriștilor. Se pierdea foarte mult timp până venea mașina să te ia de acasă, asta în situația în care exista o mașină disponibilă să te ia de acasă, așa că plecam cum puteam.

Nu exista să te trimită cineva la incendiu, plecai singur. Comandanții trebuie să fie în permanență în fruntea oamenilor, atunci când e greu mai ales. Și întotdeauna trebuie să rămână calmi și lucizi. Nu vă închipuiți cât de mult stres adună pompierii de la oamenii din jur care urlă țipă, sunt panicați, dau indicații. Este necesar, și am cerut asta tot timpul comandanților pe care i-am avut în subordine: să rămână calmi… Calmul celui care comandă le dă oamenilor din subordine încredere.

Incendiul începuse de mult dar, ca de obicei aș zice, a fost anunțat târziu. O clădire integral din lemn era la pământ deja, arsă total, și incendiul, înainte de sosirea noastră, era deja propagat și la clădirea din spate, folosită ca sală multifuncțională de sport.

Pe vremea aceea, fratele era sergent parcă, la Grozăvești și sofer pe ATI. În dimineața cu incendiul el trebuia să iasă din tură și să dea Bacul la engleză sau franceză, ceva de genul. Își dorea atât de mult să termine studiile încât deși trecuse testele pentru scafandri, a renunțat, aflând că pregătirea se face la Constanța în același timp cu examenul de Bac.

Să nu vă mai plictisesc… ne apucăm de treabă. Eu mă urc pe acoperiș, alții stingeau de jos. Colonelul Mihai ne împarte pe sectoare de stingere și, ia ghiciți… îmi zice: hai că numai voi de sus îl puteți stinge. Pfuu… tot timpul îmi dădea sarcini de-astea marețe.

Pe acoperiș, ca pisicile, facem o gaură, băgăm țeava de refulare. Intrăm în pod. Cu aparatele pe noi, acționăm circular… nu găsim nimic arzând în spațiul ăla.

În drumul spre focar dăm de un zid. Ne învârtim pe lângă el, îl studiem, căutăm o trecere, o ușă , o nișă… nimic. Să-l spargem zic… (imbolduri ale tinereții).

Renunțăm rapid… zidul era gros, clădirea era dinainte de război. Puși un pic în încurcătură în fața obstacolului, ne repliem pe acoperiș… haideți! Spargem acoperișul după zid și intrăm pe-acolo în pod. Incendiile de pod și de acoperiș se sting din pod. E o axiomă pe care am repetat-o și o repet mereu oamenilor mei.

Când văd pe la tv scări de milioane de euro refulând apa pe țiglă sau tablă sau din ce o fi acoperișul ăla, zâmbesc amar. Imagini pentru presă, în timp ce incendiul își vede de treaba lui. Este consum inutil de resurse cu efect zero. Atât timp cât între apă și focar este o învelitoare de orice tip, acțiunile sunt sortite eșecului.

Am deviat un pic cu povestirea ca să înțelegeți disperarea noastră de a ajunge în podul clădirii, la focar. Făcem o nouă gaură în acoperiș. Un val de fum inunda totul… super, hai că am dat de el. Băgam țeava și dăm stânga dreapta sus jos… e timpul să intram. Nu reușeam sa văd sub nicio formă pardoseala, așa că trimit un soldat dupa o cange… Așa am simțit atunci, să verific înălțimea podului și înălțimea de la care trebuia să coborâm că să stabilim și modul în care făceam coborârea în pod (cu scară, fără scară, din brațe etc). Vine cangea… de-aia adevărată nu mizeriile astea de 2 metri de azi.

Intră un metru în pod… nimic… doi metri nimic… trei metri nimic. Uluială! Nu mai înțelegeam nimic. În mod normal planșeul după zid trebuia să fie la același nivel ca planșeul podului dinaintea zidului. Până la urmă băgam toată cangea în pod plus lungimea mâinii… nimic. Băi, ești nebun!!! Mi s-a ridicat brusc tensiunea gândindu-mă că puteam intră pe acolo… și noi nu găseam planșeul podului.

Las o țeavă acolo să acționeze de pe acoperiș prin breșa creată și cobor. Să atacăm bestia de la sol. Linie trasă, doi soldați lângă mine și intrăm. Beznă, fum, cădeau diverse lucruri cu zgomot de sus (ulterior aveam să văd că erau bârne masive de lemn din structura cladirii)… intrăm. Juma de metru la început… e important să intri în zona în care arde, chiar dacă numai cu vârful nasului. Ai incendiul în față sub controlul tău. Dacă dai de departe prin ușă sau prin geam, jetul atinge câțiva metri pătrați, restul se dezvoltă liber.

Se acționa pe toate părțile… venise și trecuse vremea schimbului de tură. La pompieri știi când pleci la incendiu nu și când vii. În timpul ăsta, fratele încerca să-l convingă pe col. Mihai să aprobe schimbarea să vina cel care trebuia să îl înlocuiască. Mihai zice: “Niciodata! Tu nu vezi ce e aici?” După încercări nereușite Lucian se duce și raportează că își dă demisia și întreabă cui lasă cheile deoarece el are examen și s-a chinuit trei ani pentru asta.

Ca să nu mai lungesc povestea asta lungă, i se dă voie să plece și să se facă schimbarea. Pentru asta era incredibil de târziu, fuge la Grozăvești, își dă cu apă pe față și aleargă la liceu dând buzna în sala de examen. Comisia uluită! Imaginați-vă unul mirosind îngrozitor a fum (numai cei ce au pompieri în familie știu cum miroase un pompier după incendiu).

Ce s-a întâmplat???? Ce ați pățit??? Șoc și groază. “Sunt pompier vin direct de la incendiu…”. “Luați loc, luați subiectele. Între timp, după câteva minute, șușoteli. Îl întreabă pe Lucian: “Ați terminat?!!!”. Vreau să vă spun că toată sala era cu batistele la nas și se uitau ciudat la Lucian. Fratele meu, spune uluit: “Nu, de-abia m-am apucat.”. Cert e că l-au scos la tablă, l-au asculta zece secunde și i-au spus… “Foarte bine! 7! Mergeți!” Nu știau cum să-l dea mai repede afară din sală.

Noi, în timpul ăsta, intraserăm bine în clădire. Mergeam numai pe lângă pereți, stingeam, mergeam mai departe și tot așa. La un moment dat în încețoșarea aia de abur, apă și căldură încep să văd excepțional de clar. Woow! Să-mi scot ochii când am verificat vizorul de la aparat. Nu mai era! Mizerii. Când am discutat problema cu producătorul au zis imposibil… alooo… N-auziți că mi s-a întâmplat mie??!!! Erau primele aparate cu vizor panoramic. Ca sa inchei ca am batut campii destul.Am stins incendiul…cladirea a ramas in picioare. Dupa incendiu am admirat uluit gaura prin care noi voiam sa coboram in pod.

Era la 5 metri… Fix deasupra coșului de baschet. Clădirea nu avea pod decât pe capete și între, era o frumoasă sală extrem de înaltă. Așa a fost când era să dăm cel mai de sus slam dunk. Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu!

Articolele publicate de agendapompierului.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ către articol. Orice abatere de la aceasta regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor și va fi tratată ca atare.