Controlul MAI la IGSU: răspunsuri evazive și un raport întârziat luni de zile

În 27 octombrie 2025, Ministerul Afacerilor Interne și structurile din jurul Departamentului pentru Situații de Urgență lansau public un control amplu la nivelul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. Mesajele au fost clare, ferme și intens mediatizate. Controlul era prezentat ca necesar, serios, cu implicații majore. Ținta era evidentă: imaginea inspectorului general la IGSU, Dan Paul Iamandi, ținea prima pagină a ziarelor, iar semnalul – unul de forță. După care, timp de luni de zile, nu s-a mai întâmplat nimic. Sau, mai exact, nu s-a mai spus nimic.

Întrebările care au stricat liniștea

Pe 19 martie 2026 am făcut ceea ce, aparent, devine deranjant în acest sistem: am cerut date concrete. Nu interpretări, nu opinii, nu exerciții de imagine, ci lucruri elementare, pe care orice control real ar trebui să le poată furniza fără ezitare:

• când s-a închis controlul,
• când s-a întocmit raportul,
• când a fost trimis spre aprobare,
• dacă a fost aprobat și, mai ales, de ce nu este public.

În paralel, am cerut și un alt indicator esențial, care spune mai mult decât orice comunicat oficial: evaluările anuale ale inspectorului general al IGSU, adică exact instrumentul prin care statul își măsoară propria performanță managerială.

Termenele legale au fost depășite fără nicio explicație, iar în lipsa unui răspuns am fost nevoiți să revenim cu solicitarea și să formulăm o somație. Răspunsul a venit abia pe 31 martie și, odată cu el, nu o clarificare reală, ci o piesă interesantă din puzzle, una care nu închide povestea, ci, dimpotrivă, ridică întrebări mult mai incomode decât cele de la care am plecat.

Răspunsul MAI despre raportul de control: multă lege, zero date

În ceea ce privește raportul de control, Ministerul Afacerilor Interne comunică, într-o formulare atent cosmetizată, că acesta „a fost întocmit cu respectarea termenului stabilit de art. 22 alin. (2)” din OMAI nr. ¹³⁸⁄₂₀₁₆ și că, „după aprobare”, a fost înaintat către Inspectoratul General pentru Situații de Urgență la data de 19 martie 2026. Este o propoziție care, la prima vedere, pare să închidă discuția. În realitate, o deschide. Pentru că instituția evită sistematic exact informațiile cerute: nu spune când s-a închis controlul, nu spune când a fost redactat raportul și nu spune când a fost aprobat. În schimb, oferă o concluzie („s-a respectat termenul”) fără a furniza niciun element care să permită verificarea acesteia.

În mod paradoxal, singura dată concretă comunicată – 19 martie 2026 – devine cheia întregii situații, deoarece, raportat la art. 24 din același ordin, care impune comunicarea în maximum 5 zile de la aprobare, rezultă că raportul a fost aprobat cu doar câteva zile înainte. Cu alte cuvinte, după luni de tăcere, raportul devine brusc „operativ” exact în momentul în care sunt cerute explicații. Restul este acoperit printr-o formulare standard: document „nedestinat publicității”, „intern”, „de lucru”, deși legea nu recunoaște o astfel de categorie ca motiv autonom de refuz al accesului la informații de interes public.

Dincolo de evitările din răspuns, problema nu este doar una de cronologie, ci de respectare a propriilor principii asumate de Ministerul Afacerilor Interne prin OMAI nr. ¹³⁸⁄₂₀₁₆. Articolul 6 din acest ordin definește exact cum trebuie să funcționeze un control: legalitate, obiectivitate, responsabilitate, eficacitate, eficiență, prevenție, viziune unitară, coordonare, perfecționare, continuitate și, mai ales, operativitate – adică finalizarea la timp și în mod complet a activității de control. Or, atunci când un control început în 27 octombrie 2025 ajunge să comunice raportul instituției supuse controlului abia în 19 martie 2026, este greu de susținut că principiul eficienței sau cel al operativității mai au vreo legătură cu realitatea.

Raport aprobat în decembrie, ascuns până în martie!?

Surse neoficiale, dar sigure, din interiorul MAI indică faptul că acțiunea de control s-ar fi încheiat în jurul datei de 28 noiembrie 2025, iar raportul ar fi fost înregistrat la 4 decembrie 2025 – o succesiune logică și perfect compatibilă cu termenul de 30 de zile prevăzut de art. 22 alin. (2). În plus, modul în care MAI a tras de timp și răspunsul bâlbâit și evaziv în ce privește data la care s-a încheiat controlul, susține informațiile primite de noi. Dacă aceste date sunt corecte, potrivit OMAI nr. ¹¹⁸⁄₂₀₂₁, art.13, alin. 8, documentele emise în cadrul MAI se înregistrează în ziua semnării sau aprobării lor la nivel maxim ierarhic. Cu alte cuvinte, dacă raportul a fost înregistrat la 4 decembrie, el era deja aprobat la acel moment, de ministrul Cătălin Predoiu.

Și aici se rupe definitiv logica oficială. Pentru că același raport, despre care MAI spune că a fost comunicat către IGSU la 19 martie 2026, apare ca fiind aprobat cu peste trei luni înainte.

Prin urmare, problema nu mai este „când s-a făcut raportul”, ci de ce nu a fost trimis. Pentru că, în propria lor logică, comisia de control și-a îndeplinit atribuțiile în termen, raportul a fost întocmit și aprobat – spune MAI în răspunsul adresat redacției noastre –, iar obligația de comunicare era de maximum 5 zile. Și totuși, raportul nu a plecat spre IGSU până în 19 martie.

Trei luni în sertar. De ce?

Dacă, conform surselor noastre, raportul era aprobat în decembrie, de ce a fost comunicat către IGSU abia la 19 martie 2026? Au trecut trei luni fără nicio explicație, fără nicio justificare și fără nicio asumare. Unde a stat în tot acest timp?

Dacă nu există nicio problemă la nivelul comisiei, nu există nicio sancțiune și niciun indiciu de întârziere în această etapă, rămâne o singură verigă în care procesul se poate bloca: aprobarea. Iar aceasta aparține persoanei care a dispus controlul, respectiv ministrul de interne, Cătălin Predoiu. Este adevărat că ordinul nu prevede un termen în care ministrul trebuie să aprobe raportul, ceea ce, formal, îi permite să îl țină cât dorește. Dar dincolo de această libertate formală, rămâne întrebarea de fond: ce justifică o întârziere de luni de zile într-un punct în care raportul ar fi trebuit deja să producă efecte?

Pentru că, dacă acest control a fost anunțat public și prezentat ca o intervenție majoră, cu o țintă clară, atunci absența rezultatului nu mai poate fi trecută la capitolul „procedură”. Și asta naște întrebări justificate:

• Ce a făcut ministrul Cătălin Predoiu cu raportul între decembrie și martie?
• Dacă documentul era deja aprobat, de ce nu a fost transmis imediat, așa cum prevede legislația? Ce a împiedicat comunicarea lui timp de trei luni?
• Dacă raportul confirma probleme, de ce nu a fost pus în aplicare fără întârziere?
• Nu era suficient de concludent pentru a susține direcția anunțată public? Sau conținea constatări care nu mai serveau mesajului inițial și, tocmai de aceea, a fost ținut deoparte până la un moment mai convenabil?
• Cine a decis momentul în care acest raport devine „util” și pe ce criterii?

Coincidență sau execuție? Cine și de ce grăbește pensionarea generalului Iamandi?

Pompierii care se adresează redacției noastre vorbesc de luni bune despre faptul că atât ministrul Predoiu, cât și secretarul de stat Raed Arafat l-ar vrea scos din joc pe inspectorul general al IGSU, Dan Paul Iamandi, care a îndrăznit, alături de colegii săi, să se opună și să arate ilegalitățile din proiectul de reorganizare propus de DSU. În același timp, surse de încredere spun că toți șefii de servicii și direcții din subordinea generalului, care au participat la redactarea rapoartelor privind neconstituționalitatea OUG de reorganizare, au fost sancționați în urma controlului. O coincidență?

Având în vedere cele de mai sus, a fost raportul de control care viza IGSU reținut pentru a exercita presiune asupra conducerii IGSU? Pentru a menține o pârghie de control până când era nevoie de ea? Pentru că, în lipsa oricărei explicații, exact asta rezultă: nu o întârziere, ci o decizie. Nu o problemă de procedură, ci o reținere deliberată a unui document care ar fi trebuit să producă efecte imediate.

Evaluările inspectorului general – brusc „viață privată”?

A doua parte a răspunsului MAI este și mai interesantă, pentru că aici Ministerul Afacerilor Interne reușește să transforme, peste noapte, performanța unei funcții publice de conducere într-o chestiune de viață privată. Ni se spune că evaluările, calificativele și eventualele contestații ar fi „date cu caracter personal”, care nu pot fi comunicate. Serios? Vorbim despre șeful IGSU, evaluat anual în baza unor atribuții exercitate în mod oficial, într-o funcție plătită din bani publici, cu impact direct asupra unei instituții esențiale. Și totuși, în interpretarea MAI, modul în care își îndeplinește atribuțiile devine o informație protejată, inaccesibilă publicului.

Dacă ducem această logică până la capăt, rezultatul este absurd: salariul ar deveni „personal”, funcția ar deveni „personală”, iar deciziile – tot „personale”. Practic, o funcție publică ar continua să fie exercitată în numele statului, dar fără ca publicul să mai aibă acces la evaluarea performanței celui care o ocupă. Un stat finanțat din bani publici, dar opac exact acolo unde ar trebui să fie transparent.

Legea invocată pe dos: cum răstălmăcește MAI jurisprudența

Mai mult, invocarea Deciziei nr. ³⁷⁄₂₀₁₅ a Înaltei Curți de Casație și Justiție este făcută exact în sens invers față de ceea ce stabilește aceasta. Decizia nu legitimează refuzul total al accesului, ci dimpotrivă: prevede că atunci când informațiile de interes public coexistă cu date personale, acestea trebuie comunicate după anonimizare. Cu alte cuvinte, legea nu permite ascunderea documentului, ci doar protejarea elementelor care pot duce la identificarea persoanei. Restul informației rămâne de interes public și trebuie pus la dispoziție.

În acest context, întrebarea devine inevitabilă: sunt aceste evaluări atât de „sensibile” încât nu pot fi comunicate nici măcar în formă anonimizată? Sau problema nu este protecția datelor, ci conținutul lor? Pentru că, atunci când o decizie a instanței supreme este invocată pe dos, nu mai vorbim despre protecție juridică, ci despre un refuz mascat în argumente legale.

Având în vedere refuzul nejustificat de a comunica informațiile solicitate, redacția „Agenda Pompierului” a formulat plângere administrativă, în condițiile Legii nr. ⁵⁴⁴⁄₂₀₀₁. În cazul în care acest refuz va fi menținut, vom sesiza instanța de contencios administrativ pentru obligarea Ministerului Afacerilor Interne să respecte legea.

Articolele publicate de agendapompierului.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ către articol. Orice abatere de la aceasta regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor și va fi tratată ca atare.