Dincolo de imaginea construită de DSU și Raed Arafat. Pompierii țin în spate un sistem care începe să crape

România își iubește pompierii. Îi vede intrând în foc, scoțând oameni dintre fiare, căutând victime sub dărâmături, luptând cu apele și ajungând cu echipajele SMURD acolo unde cineva are nevoie de ajutor. Îi numește, pe bună dreptate, eroi.

În ochii publicului, sistemul funcționează la parametri optimi: autospecialele pleacă, oamenii ajung, DSU comunică cifre, misiuni, investiții și rezultate, iar din afară aproape totul pare perfect. Numai că în spatele acestei imagini există o altă realitate despre care România știe foarte puțin. O cunosc pompierii și, poate, familiile și apropiații lor. O cunosc cei care îi văd întorcându-se după 24 de ore de serviciu și zăcând ore întregi pentru a-și reveni. O cunosc colegii care și-au văzut camarazii prăbușindu-se sub ochii lor, în serviciu, oamenii care știu de cazurile de infarct la locul de muncă și care văd, de ani întregi, cum aceeași resursă umană este întinsă tot mai mult pentru ca sistemul să poată continua să raporteze că funcționează.

Pompierii - eroii de poveste și realitatea crudă a sistemului

Despre această realitate se vorbește foarte puțin, pentru că pompierii sunt militari, iar militarii nu își spală rufele în public. Au învățat să tacă, să execute și să găsească soluții chiar și atunci când oamenii sunt prea puțini, când oboseala se acumulează și când peste atribuțiile pentru care au intrat în această Armă se mai așază încă unele și încă unele. Iar faptul că, în ciuda tuturor acestor lucruri, autospecialele continuă să iasă pe poartă și intervențiile sunt duse la capăt a ajutat enorm la păstrarea imaginii unui sistem care funcționează impecabil.

Numai că în spatele acestei aparente normalități s-au acumulat, ani la rând, probleme despre care cei din afara sistemului au aflat foarte puțin. Unele au schimbat programul și viața oamenilor, altele le-au adăugat atribuții și responsabilități, iar altele au consumat dintr-o resursă umană care devenea tot mai insuficientă. Luate separat, poate că fiecare dintre aceste schimbări a putut fi explicată, justificată sau suportată. Adunate însă după aproape un deceniu, ele spun povestea unui sistem care a cerut din ce în ce mai mult acelorași oameni și care a putut face asta tocmai pentru că pompierii au continuat, de fiecare dată, să găsească o cale de a-și face misiunea.

Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici trebuie să ne întoarcem cu aproape un deceniu în urmă, la una dintre deciziile care au schimbat profund viața pompierilor din operativ: trecerea de la programul 24 cu 72 la programul „pilot” 24 cu 48.

De la 24 cu 72 la un „pilot” 24 cu 48 care durează de aproape un deceniu

Înainte, în operativ se lucra 24 de ore cu 72 de ore libere. Pentru mulți pompieri, mai ales că în România salariile erau și sunt departe de a asigura un trai confortabil unei familii, cele trei zile dintre ture făceau posibil un al doilea loc de muncă. Nu era un moft și nici dovada că pompierii aveau prea mult timp liber, ci modalitatea prin care mulți dintre ei reușeau să își completeze veniturile.

Apoi a venit programul 24 cu 48, introdus ca program-pilot și prezentat ca o facilitate. Cât timp au existat bani pentru plata muncii suplimentare generate de noua formulă, schimbarea a fost mai ușor de acceptat. Pentru o perioadă, oamenii puteau ajunge la câteva sute de lei în plus pe lună și, într-un sistem în care veniturile nu erau foarte mari, acești bani contau. Numai că banii n-au durat prea mult. Programul a rămas. Și cu el și oboseala acumulată… “pilot”.

Miza schimbării fusese însă mult mai profundă decât simpla reorganizare a turelor. Raed Arafat urmărea eliminarea posibilității ca pompierii să aibă un al doilea loc de muncă. Trecerea de la 24 cu 72 la 24 cu 48 făcea exact acest lucru: le ocupa suficient de mult timpul și le afecta suficient capacitatea de recuperare încât un al doilea serviciu să devină extrem de greu de susținut, făcându-i, în același timp, tot mai dependenți financiar de sistem.

Această schimbare nu putea fi făcută însă de DSU singur. Era nevoie de comanda IGSU, iar comanda IGSU a acceptat-o. Singurul care s-a opus la vremea aceea a fost colonelul (acum în rezervă) Emil Apostol de la ISU Giurgiu. Este important de spus, pentru că povestea ultimului deceniu nu este doar povestea influenței tot mai mari exercitate de Raed Arafat asupra Armei Pompierilor, ci și povestea unor conduceri succesive ale IGSU care, indiferent din cine au fost formate, au cedat de fiecare dată câte ceva. Luate separat, unele dintre aceste cedări poate că nu păreau neapărat nocive. Adunate însă după aproape un deceniu, ele au schimbat profund viața pompierului și raportul dintre IGSU și DSU.

Iar ironia este că, după atâția ani, programul continuă să fie numit „pilot”. Un program-pilot este, prin definiție, provizoriu: îl aplici o perioadă, îi măsori efectele, vezi ce a funcționat și ce nu, apoi decizi dacă îl permanentizezi, îl modifici sau renunți la el. Nu ții mii de oameni aproape zece ani într-un experiment permanent, cu atât mai mult cu cât avantajul financiar care a făcut schimbarea mai ușor de acceptat a dispărut între timp, iar efectele asupra vieții și recuperării oamenilor au rămas.

Pentru că diferența dintre 24 cu 72 și 24 cu 48 nu înseamnă pur și simplu o zi liberă mai puțin. După 24 de ore într-o subunitate operativă, prima parte a timpului petrecut acasă este, de multe ori, recuperare. Un pompier poate veni după o noapte cu intervenții succesive, după incendii, descarcerări, resuscitări, efort fizic și ore în care somnul a fost fragmentat sau a lipsit complet. Din cele 48 de ore rămase până la următoarea tură, o parte importantă este consumată doar pentru ca organismul să revină cât de cât la normal. Apoi ciclul începe din nou.

Aici este una dintre realitățile pe care publicul nu le vede. Din exterior, pompierul este omul puternic care coboară din autospecială și rezolvă problema. Acasă însă, familiile văd și ce rămâne după intervenție. Văd oboseala, somnul de recuperare și uzura acumulată după ani în care organismului i se cere să funcționeze într-un asemenea ritm. Colegii cunosc cazurile oamenilor cărora li s-a făcut rău în serviciu, cunosc infarctele și cunosc prețul despre care nu se vorbește în bilanțurile triumfale.

SMURD a salvat vieți. Dar cine vorbește despre prețul plătit de pompieri?

Programul 24 cu 48 nu a rămas o excepție. A fost una dintre piesele unui mecanism prin care pompierului i s-a cerut, an după an, tot mai mult. Au urmat extinderea continuă a componentei SMURD, noi și noi puncte de lucru, cursurile tot mai lungi, competențele medicale tot mai largi și un volum uriaș de intervenții.

Trebuie spus foarte limpede, tocmai pentru ca discuția să nu poată fi deturnată: nimeni nu contestă rolul SMURD în salvarea de vieți și nimeni nu spune că pompierul nu trebuie să știe să acorde primul ajutor. Pompierii salvau oameni cu mult înainte de apariția SMURD și este absurd să acuzi de lipsă de disponibilitate pentru salvarea vieții niște oameni care intră în foc sau înfruntă furia apelor pentru a-și salva semenii.

Primul ajutor este una, iar transformarea progresivă a pompierului într-un înlocuitor pentru personalul medical este alta. Iar această graniță s-a mutat încet, ani la rând.

Au venit cursurile SMURD, tot mai lungi și competențe tot mai extinse. Pompierilor li s-au cerut manevre care se apropie tot mai mult de actul medical, de la abord venos până la tehnici de management al căilor aeriene. În același timp, modul în care aceste competențe sunt acreditate și recunoscute ridică serioase întrebări, mai ales în condițiile în care ele sunt valabile EXCLUSIV în interiorul sistemului MAI.

Aici este una dintre marile nemulțumiri ale pompierilor, despre care în afara sistemului se știe foarte puțin. Ei nu spun că nu vor să salveze. Spun că au ales să fie pompieri militari, nu medici și nici asistenți medicali. Diferența este uriașă, pentru că a acorda primul ajutor unei victime este una, iar a împinge treptat o întreagă profesie spre atribuții medicale din ce în ce mai complexe pentru a acoperi nevoile sistemului este cu totul altceva.

Componenta SMURD a ajuns să consume o parte enormă din resursa umană a inspectoratelor și să umfle, în același timp, statisticile operative cu un număr uriaș de intervenții, dintre care multe sunt departe de ceea ce înseamnă o urgență reală. Numai că fiecare asemenea misiune înseamnă oameni, timp și tehnică, iar oamenii de pe echipajele SMURD nu vin dintr-o rezervă paralelă și inepuizabilă.

Oamenii de pe echipajele SMURD sunt tot pompieri, chiar dacă, atunci când sunt încadrați pe ambulanță, nu participă în mod obișnuit și la intervențiile de stingere. După 24 de ore de serviciu pe SMURD, cu un număr foarte mare de solicitări, pompierul intră în perioada de permanență și poate fi chemat din nou dacă se produce un incendiu de amploare sau o altă situație de urgență care impune suplimentarea efectivelor. Așadar, aceeași resursă umană pe care sistemul o solicită intens pe componenta medicală trebuie să rămână disponibilă și pentru situațiile majore pentru care există, în primul rând, Arma Pompierilor.

Ani la rând au suportat. Pentru că sunt militari, pentru că ordinul se execută și pentru că, atunci când sună alarma, pompierul nu poate spune că este nemulțumit de sistem și să lase omul să ardă în casă. Tocmai această disciplină și această disponibilitate au devenit însă extrem de comode pentru un sistem care a învățat că, indiferent ce mai pune pe umerii pompierului, acesta va găsi cumva o soluție.

Deficitul de personal: între ce există pe hârtie și ce poate pleca la intervenție

Deficitul de personal merită privit separat, pentru că aici diferența dintre ceea ce apare pe hârtie și ceea ce există efectiv într-o subunitate devine poate cel mai greu de înțeles pentru cineva din afara sistemului. Când nu mai ai suficienți oameni pentru a încadra toate autospecialele, soluția nu este întotdeauna să ai mai mulți pompieri, ci să începi să „cuplezi” mijloacele existente. Pe riscul tălpașilor, al comandanților de subunități, al comenzii inspectoratelor și al IGSU. DSU nu răspunde niciodată.

Astfel se poate ajunge ca o autospecială de stingere să fie asigurată prin cuplaj cu o autoscară sau cu un alt mijloc, iar același conducător auto să figureze în planificarea operativă pe mai multe autospeciale. În unele subunități, un singur șofer poate ajunge să asigure, pe hârtie, trei, patru sau chiar cinci mijloace. Evident, omul acela nu poate conduce simultan cinci autospeciale și nici nu se poate multiplica în momentul în care situația o cere. Cuplajul poate rezolva administrativ încadrarea unor mijloace, dar nu creează nici măcar un pompier în plus.

În activitatea curentă, sistemul poate funcționa astfel câtă vreme solicitările permit alegerea mijlocului care trebuie trimis și nu apar simultan mai multe nevoi. Vulnerabilitatea devine însă evidentă atunci când se produce o intervenție de amploare, când sunt necesare concomitent mai multe autospeciale sau când evenimente diferite solicită în același timp aceeași subunitate. Atunci ceea ce pe hârtie poate arăta ca un parc de tehnică disponibil se lovește de realitate: autospecialele nu pleacă singure.

Iar aceasta este cea mai bună măsură a deficitului real de personal. Nu procentul dintr-un tabel și nici numărul total de posturi raportat la nivel național, ci situația concretă în care o subunitate are tehnica în garaj, dar trebuie să folosească același om pentru a „asigura” mai multe mijloace pentru că nu are suficienți pompieri care să le încadreze.

Aici începe să se vadă cât de înșelătoare poate fi imaginea oferită de numărul mare de autospeciale, de achiziții și de statisticile privind capabilitățile. O capabilitate nu înseamnă numai să deții mijlocul tehnic. Înseamnă să ai permanent oamenii necesari pentru a-l pune în mișcare și pentru a-l utiliza în condițiile pentru care a fost cumpărat. Or, dacă un singur șofer ajunge să asigure prin cuplaj mai multe autospeciale, problema nu mai poate fi tratată ca o simplă dificultate de resurse umane pe care comandanții din teritoriu trebuie să o gestioneze cum pot. Este semnul unui sistem care încearcă să compenseze prin artificii de organizare o lipsă acută de personal.

La o intervenție obișnuită asemenea artificii pot rămâne invizibile pentru cetățean. La un incendiu major, la un cutremur, la inundații de amploare sau în cazul mai multor evenimente grave produse simultan, hârtia încetează să mai acopere dezastrul. Atunci contează câte autospeciale pot ieși efectiv pe poartă, câți oameni se află în ele și câți mai pot fi aduși de acasă pentru a susține o intervenție care poate dura ore sau zile.

Tocmai de aceea lipsa de personal nu este o problemă internă a pompierilor ci una dintre vulnerabilitățile operative pe care România ar trebui să le privească foarte serios, înainte ca o situație de urgență de amploare să o transforme dintr-o problemă cunoscută în interiorul sistemului într-una pe care o va descoperi întreaga țară.

În timp ce oamenii deveneau tot mai puțini, proiectele deveneau tot mai spectaculoase

În paralel cu presiunea pusă pe resursa umană, România a asistat la o adevărată paradă a capabilităților: autospeciale, ambulanțe, camere hiperbare, drone, nave multirol, diverse mijloace speciale și, mai nou, proiectul trenului operativ. Investiții de milioane și zeci de milioane de euro, prezentate drept dovezi ale modernizării și puterii sistemului.

Unele dintre aceste achiziții au ridicat ulterior întrebări serioase despre utilitatea lor efectivă, personalul necesar pentru operare, costurile de mentenanță și capacitatea reală a sistemului de a le folosi. Navele multirol sunt unul dintre cele mai brutale exemple ale contradicției: poți cumpăra tehnică de zeci de milioane de euro, dar dacă nu ai oamenii necesari pentru a o opera nu ai cumpărat automat o capabilitate. Ai cumpărat un mijloc pe care sistemul nu îl poate folosi la potențialul pentru care a fost plătit.

Același principiu trebuie aplicat oricărui proiect spectaculos, inclusiv trenului operativ. Înainte de întrebarea despre cât de impresionant va arăta ar trebui să existe răspunsuri la întrebările mult mai puțin spectaculoase gen cine îl va deservi, cu ce personal, cu ce costuri, din ce efective, cine îl va întreține și cât de des poate fi utilizat în realitate.

Pentru că tehnica nu salvează singură pe nimeni.

Poți cumpăra cele mai spectaculoase mijloace din lume, dar dacă nu ai suficienți oameni, dacă nu ai personal specializat care să le opereze și dacă nu ai calculat realist costurile și nevoile, investiția riscă să rămână mai degrabă imagine decât capacitate operativă. Și o povară cu care, după inaugurare, IGSU va trebui să se descurce.

Aici apare una dintre cele mai greu de explicat contradicții ale ultimilor ani: în timp ce sistemul găsește bani și energie pentru proiecte spectaculoase, pompierului din subunitate i se spune, în esență, să mai tragă puțin pentru că oamenii nu ajung.

Ani întregi, IGSU a cedat. Până când a început să spună „NU”

Toate acestea nu s-au întâmplat într-o zi și nici exclusiv din voința unui singur om. Raed Arafat nu ar fi putut transforma atât de profund sistemul fără acceptarea conducerilor succesive ale IGSU, iar aceasta este partea de responsabilitate pe care comandanții Armei Pompierilor trebuie să o privească în față.

Puțin câte puțin, IGSU a ajuns într-o relație în care DSU a căpătat o influență enormă asupra unei Arme care ar fi trebuit să-și păstreze autonomia profesională, autoritatea propriei comenzi și capacitatea de a decide în problemele care țin de militarii săi.

În ultimul an însă, ceva s-a schimbat. Problemele pe care pompierii le simțeau de mult în subunități au început să ajungă și la vârful instituției. Deficitul de personal nu mai putea fi cosmetizat, presiunea devenise prea mare, iar atunci când a apărut proiectul de reorganizare, comanda IGSU a început să se opună unei construcții despre care considera că riscă să producă și mai mult haos într-un sistem deja slăbit.

Instant, ruptura dintre DSU și IGSU, care mocnea de mult, a devenit vizibilă.

Ceea ce pompierii trăiau de ani întregi în linia întâi ajunsese, în sfârșit, la nivelul conducerilor. Iar faptul că generalul Dan-Paul Iamandi a vorbit, chiar în discursul de final al carierei sale, despre tensiunile existente în ultimii ani în relația cu DSU a făcut public ceva despre care în interiorul sistemului se vorbea deja. Schimbarea actuală de comandă nu a fost deloc întâmplătoare.

Comandant după comandant pleacă din calea lui Raed Arafat

Generalul Dan-Paul Iamandi a plecat, iar în curând urmează să plece și unul dintre adjuncții inspectorului general, un profesionist cu experiență, cunoștințele și abilitățile căruia se leagă, alături de echipa pe care a construit-o și coordonat-o, o bună parte din dezvoltarea IGSU realizată în ultimii ani cu finanțare de la Banca Mondială.

Asemenea oameni nu pot fi înlocuiți prin simpla numire a altcuiva pe funcție. Poți pune mâine un alt nume pe ușă și alte stele pe un umăr, dar nu poți transfera odată cu funcția zeci de ani de experiență, cunoașterea instituției, mecanismele de finanțare învățate, proiectele duse de la idee până la implementare și acel tip de judecată profesională care se formează numai după ce ai văzut sistemul funcționând și bine, și prost, și în vremuri liniștite, și în criză.

Când asemenea oameni pleacă, IGSU nu pierde doar niște nume din schema de comandă, ci experiență acumulată în zeci de ani, competență profesională și oameni care cunosc din interior mecanismele unei instituții extrem de greu de condus.

Desigur, a doua zi după plecarea lor, pompierii vor merge în continuare la incendii, accidente, descarcerări, inundații și urgențe medicale. Autospecialele vor ieși pe porțile subunităților, sirenele se vor auzi în continuare pe străzi, iar pentru cetățeanul care privește sistemul din afară probabil că nimic nu va părea schimbat. Tocmai aici se află însă marele pericol.

O instituție precum IGSU nu se prăbușește într-o dimineață și nici nu anunță printr-un comunicat că a început să se degradeze. Un asemenea sistem poate continua multă vreme să funcționeze aparent normal din experiența acumulată în zeci de ani, din disciplina militară, din reflexele profesionale ale oamenilor și, mai ales, din extraordinara lor capacitate de a acoperi lipsurile fără ca cetățeanul să le vadă.

Când într-o tură sunt prea puțini oameni, ceilalți trag mai mult. Când lipsește cineva, se caută o soluție. Când apar misiuni peste misiuni, pompierul nu oprește autospeciala ca să explice publicului că este obosit. Când sună alarma, pleacă. Iar faptul că pleacă de fiecare dată creează iluzia extrem de periculoasă că sistemul este sănătos, când, în realitate, este posibil ca el să funcționeze din ce în ce mai mult din inerția profesională a oamenilor care încă îl țin în picioare.

Această inerție ascunde ani întregi degradarea unei instituții. Oamenii buni compensează deciziile proaste, comandanții cu experiență găsesc soluții acolo unde organizarea nu le mai oferă, iar pompierii din linia întâi își asumă încă o tură, încă o intervenție, încă o obligație și încă un curs pentru ca, la capătul întregului lanț, cetățeanul să nu simtă că ceva s-a rupt.

Numai că nicio inerție nu este infinită și nicio instituție de intervenție nu poate fi construită la nesfârșit pe ideea că oamenii săi vor găsi întotdeauna o modalitate de a compensa ceea ce conducerea politică și administrativă refuză să rezolve.

Cel mai periculos scurtcircuit din sistem: între realitate și imagine.

Imaginea DSU este aceea a unui mecanism puternic, modern, prezent peste tot, cu un număr impresionant de intervenții, cu investiții, proiecte, tehnică și capabilități prezentate permanent publicului. Realitatea din spatele acestei imagini, construită pe spatele POMPIERILOR este însă mult mai puțin spectaculoasă și mult mai greu de pus într-o fotografie: deficit de personal, oameni obosiți, un program „pilot” care durează de aproape un deceniu, pompieri cărora li s-au adăugat succesiv tot mai multe atribuții medicale, un volum enorm de intervenții SMURD, inclusiv multe non-urgențe, ore suplimentare și o presiune continuă asupra acelorași efective care trebuie să rămână capabile să intervină și atunci când vine incendiul, accidentul major sau dezastrul.

De aceea problema nu mai poate fi rezolvată între DSU și IGSU, ca și cum ar fi o neînțelegere între două structuri care trebuie să se descurce singure. Este momentul ca un ministru al Afacerilor Interne și, dacă este nevoie, premierul și președintele României să reanalizeze serios relația dintre IGSU și DSU și, implicit, raportul construit în atâția ani între Arma Pompierilor și Raed Arafat.

Nu prin comunicate și nici întrebându-i exclusiv pe cei care au construit actualul sistem dacă sistemul funcționează bine. O analiză reală ar trebui să coboare până în subunități și să îi asculte pe oamenii care îl țin efectiv în picioare. Să vadă câți sunt, cât muncesc, cât se odihnesc, ce atribuții aveau acum zece ani și câte au astăzi, cât din activitatea lor a devenit medicală, ce înseamnă în realitate programul „pilot” 24 cu 48 după aproape un deceniu și câte dintre investițiile spectaculoase sunt realmente operaționale și cu ce personal.

Și ar trebui să se întrebe de ce profesioniști cu zeci de ani de experiență ajung să plece unul după altul tocmai într-un moment în care IGSU are mai multă nevoie de experiență decât de imagine.

România are nevoie de o conducere a IGSU care să colaboreze cu DSU, dar colaborarea nu poate însemna subordonarea militară a unei întregi Arme viziunii unui singur om. Inspectorul general și adjuncții săi nu sunt acolo doar pentru a transmite ordine și pentru a găsi modalitatea administrativă prin care o nouă idee poate fi implementată. Sunt acolo și pentru a spune când oamenii nu mai ajung, când o obligație suplimentară riscă să afecteze intervenția, când o achiziție spectaculoasă nu răspunde unei nevoi reale sau când o reorganizare poate destabiliza un sistem care deja funcționează la limită.

Un comandant adevărat trebuie să poată spune și „NU”. Iar secretarul de stat care conduce DSU trebuie să știe să accepte acel „NU”. Pentru că, indiferent cine ocupă vremelnic această funcție, vorbim despre un demnitar civil, nu despre un comandant militar al Armei Pompierilor. Nu a parcurs cariera militară a unui ofițer de pompieri, nu comandă militar trupele IGSU și nu poate substitui prin autoritatea funcției experiența profesională a generalilor și ofițerilor care cunosc din interior această Armă, oamenii ei și consecințele operative ale unei decizii.

Tocmai de aceea există o diferență fundamentală între coordonare și comandă. DSU are rolul său în coordonarea sistemului de urgență, dar IGSU are propria comandă militară, iar aceasta nu poate fi golită de conținut până când inspectorul general ajunge să fie doar omul care găsește formula prin care pune în practică ceea ce s-a decis în biroul unui secretar de stat civil. Când un general care răspunde de mii de militari spune că o măsură riscă să afecteze capacitatea operativă a Armei, răspunsul unui coordonator civil nu poate fi, de fiecare dată, înlăturarea obstacolului până când găsește un comandant care spune „da”.

DSU trebuie să coordoneze. IGSU trebuie să-și comande militarii. Iar un civil, oricâtă experiență ar avea în medicina de urgență sau în managementul situațiilor de urgență, nu devine prin funcție militar și nici comandant al Armei Pompierilor.

Doar că, într-un târziu, când cuțitul a ajuns aproape la os și conducerea IGSU a început să spună „nu” și profesioniștii din vârful Armei încep să dispară unul după altul. În aceste condiții clasa politică are obligația măcar să se întrebe ce se întâmplă.

Profesionalismul pompierilor nu poate ascunde la nesfârșit fisurile sistemului

Pompierii vor continua să meargă la intervenții. Vor merge mâine, peste o săptămână și peste o lună. Vor intra în foc, vor scoate oameni dintre fiare, vor face resuscitări și vor găsi soluții acolo unde sistemul nu le oferă. Pentru că sunt profesioniști devotați semenilor lor.

Dar România face o greșeală uriașă dacă confundă capacitatea pompierilor de a compensa problemele sistemului cu inexistența acelor probleme.

Poate că diferența nu se va vedea mâine și poate că nu se va vedea nici peste o lună. Instituțiile mari au inerție, iar IGSU are încă suficienți profesioniști încât multe fisuri să fie acoperite înainte ca publicul să le observe. Dar fiecare profesionist care pleacă, fiecare om împins peste limita de recuperare, fiecare responsabilitate nouă pusă pe aceleași efective și fiecare comandant înlocuit cu unul mai dispus să nu pună întrebări consumă câte puțin din această rezervă.

Într-o situație de urgență majoră, imaginea și realitatea se întâlnesc brutal. Atunci nu mai contează cât de bine a arătat ultimul bilanț al DSU și nici câte capabilități au fost prezentate public. Atunci contează câți pompieri sunt disponibili, cât sunt de pregătiți și de odihniți, dacă există suficienți oameni pentru toate misiunile care apar simultan și dacă la comandă se află profesioniști capabili să ia decizii sub o presiune uriașă.

Dacă în acea zi sistemul va descoperi că a consumat ani întregi oamenii care îl țineau în picioare și că a confundat imaginea cu realitatea, intervenția nu riscă să fie doar mai puțin eficientă. Poate deveni dezastruoasă, atât pentru cetățenii care așteaptă să fie salvați, cât și pentru pompierii trimiși să îi salveze.

De aceea schimbarea comenzii IGSU nu este o problemă internă a pompierilor și nici o banală poveste despre orgoliile unui secretar de stat. Este o problemă de siguranță publică. Dacă niciun ministru și niciun premier nu va considera că a venit momentul să privească dincolo de imagine și să vadă ce se întâmplă în realitate în Arma Pompierilor, atunci cei care aleg să nu o facă trebuie să își asume și ceea ce poate urma în lunile și anii care vin.

Pentru că avertismentele există. Oamenii vorbesc. Familiile lor văd ce se întâmplă. Deficitul de personal există. Nemulțumirile există. Tensiunile au ajuns până la vârful IGSU. Profesioniștii pleacă. Iar sistemul, pentru moment, continuă să meargă. Faptul că încă merge și nu a colapsat e doar liniștea dinaintea furtunii.

În spatele fiecărei fotografii cu un pompier plin de funingine există un om, în spatele fiecărei cifre din bilanț există ore din viața lui, iar în spatele fiecărui „sistemul a făcut față și DSU se laudă” există pompieri care au făcut ca sistemul să facă față. Acești oameni au o limită, chiar dacă uniforma, disciplina și onoarea profesiei îi fac să vorbească rar despre ea.

În ziua în care România va fi lovită de o situație de urgență suficient de mare încât improvizația, sacrificiul și inerția să nu mai poată acoperi fisurile, nu ne vor salva imaginea DSU, statisticile, comunicatele și investițiile spectaculoase. Ne vor salva, dacă îi vom mai avea în număr suficient și în putere să o facă, pompierii din linia întâi și profesioniștii capabili să îi conducă.

Iar dacă nimeni din conducerea politică a României nu vrea să privească astăzi această realitate, atunci să-și asume ceea ce va urma. Pentru că, atunci când o intervenție majoră va scoate la suprafață tot ceea ce astăzi este ascuns de profesionalismul și sacrificiul pompierilor, să nu îndrăznească nimeni să spună că nu a știut.

Noi v-am spus.

Articolele publicate de agendapompierului.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ către articol. Orice abatere de la aceasta regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor și va fi tratată ca atare.