IGSU, instituția militară care a ajuns să stea în pixul lui Arafat. De vineri pompierii nu au comandant.

După trecerea în rezervă a inspectorului general al IGSU, întrebarea de pe buzele pompierilor, și nu numai, este cine exercită, în acest moment, conducerea Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. Răspunsul nu trebuie să facă obiectul unor presupuneri, așa că hai să vedem ce spune legea. Legea în care cineva și-a băgat coada peste tot, mai rău ca și Covidul, profitând de prostia politicienilor.

Cine pune comandantul când IGSU rămâne fără inspector general?

Ca să înțelegem cum s-a ajuns aici, trebuie să punem una lângă alta două variante ale aceluiași regulament.

REGULAMENTUL din 9 septembrie 2004 de organizare și funcționare al Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, aprobat prin HOTĂRÂREA nr. 1.490 din 9 septembrie 2004, stabilește la art. 14 alin. (1):

„Conducerea Inspectoratului General se exercită de către inspectorul general, numit prin decizie a prim-ministrului, la propunerea ministrului afacerilor interne.”

Așadar, titularul funcției de inspector general este numit prin decizie a prim-ministrului, la propunerea ministrului Afacerilor Interne.

Lucrurile erau simple și în ceea ce privește conducerea instituției în absența inspectorului general. Art. 15 alin. (4), în forma de atunci, prevedea:

„În absența inspectorului general, conducerea Inspectoratului General se exercită de către prim-adjunctul acestuia sau de altă persoană desemnată în acest scop.”

În 2020 însă, cineva a simțit nevoia să umble tocmai aici.

Prin HOTĂRÂREA nr. 848 din 8 octombrie 2020, alin. (4) al art. 15 a fost modificat și a primit un alt conținut:

„Coordonarea de către prim-adjunct și adjuncți a structurilor aparatului propriu al Inspectoratului General se stabilește prin ordin al inspectorului general.”

După acest alineat a fost introdus unul nou, alin. (5), dedicat exact conducerii IGSU în absența inspectorului general:

„(5) În absența inspectorului general, conducerea Inspectoratului General se exercită de către prim-adjunct, unul dintre cei doi adjuncți sau o altă persoană cu funcție de conducere din Inspectoratul General desemnată în acest scop, în baza ordinului emis de inspectorul general sau, în situația în care acest fapt nu este posibil, în baza dispoziției secretarului de stat care coordonează Inspectoratul General sau, după caz, a ordinului ministrului afacerilor interne.”

Așadar, în 2020, noua reglementare a stabilit expres cine poate conduce IGSU, prin ce act poate fi desemnat și, mai ales, a introdus în această ecuație secretarul de stat care coordonează Inspectoratul General.

În speță, Raed Arafat.

În forma inițială a regulamentului, în absența inspectorului general, conducerea revenea prim-adjunctului sau unei alte persoane desemnate. Din 2020, avem prim-adjunctul, oricare dintre cei doi adjuncți sau chiar o altă persoană cu funcție de conducere din IGSU, iar atunci când inspectorul general nu poate emite ordinul, desemnarea poate veni prin dispoziția secretarului de stat coordonator.

Adică prin pixul lui Raed Arafat.

Dacă această modificare a fost dorită și susținută de conducerea DSU, ar fi interesant să vedem și documentele care au stat la baza ei: cine a propus formula, cine a fundamentat-o și de ce s-a considerat necesar ca secretarul de stat coordonator să primească expres această putere asupra conducerii temporare a unei instituții militare.

Această competență există limpede astăzi. Iar odată cu puterea vine și răspunderea de a o exercita atunci când apare exact situația pentru care a fost prevăzută. Situația a apărut. Dar pixul puterii e în standby, în meditație profundă sau pur și simplu joacă „ala-bala-portocala” cu numele candidaților.

Documentele circulă. Cine le aprobă?

Inspectoratul General nu înseamnă doar un fotoliu, un general și câteva ceremonii. Este centrul unei structuri militare naționale care funcționează în fiecare zi prin ordine, rapoarte, aprobări, documente și responsabilități precis stabilite.

Din inspectoratele pentru situații de urgență din toată țara pleacă spre IGSU documente și rapoarte care trebuie să aibă un destinatar. Unele trebuie analizate, altele trebuie aprobate sau respinse, iar unele ajung, prin natura și nivelul lor, la inspectorul general.

Or, cine este inspectorul general astăzi? Nimeni. Cine e trecut în hârtii? Fostul? Înlocuitorul? Înlocuitorul înlocuitorului? În ce bază? Cine răspunde? Întrebare întrebătoare.

Juridic, funcția este vacantă și, până în acest moment, nu există măcar o desemnare comunicată oficial prin care oamenii din sistem să știe cine exercită conducerea Inspectoratului General. Cui îi sunt adresate astăzi documentele care, până acum, îi erau adresate inspectorului general? Cine le aprobă sau le respinge? Cine semnează deciziile care trebuie luate la nivelul conducerii IGSU? În ce calitate le semnează și în baza cărui act?

O instituție militară nu poate funcționa după principiul „lasă că știm noi cine semnează”. Există funcții, competențe, ordine, responsabilități și, mai presus de toate, există un lanț de comandă care trebuie să fie limpede de sus până jos. Nu poți avea inspectorate din întreaga țară care trimit documente către centrul unei instituții al cărei comandant este, oficial, un mare semn de întrebare.

Cui îi convine un IGSU lăsat în derivă?

Cui îi place instituția asta lăsată în derivă, de parcă n-ar fi o instituție militară, ci o structură fără personalitate juridică precum DSU? Cui îi convine ca, după plecarea inspectorului general, să treacă zile în care nici în spațiul public, dar nici măcar în interiorul IGSU să nu existe informația oficială elementară despre cine exercită conducerea uneia dintre cele mai importante structuri operative ale statului?

Nu au trecut doar câteva ore dintre predarea unei comenzi și preluarea ei de către următorul comandant. Generalul Dan-Paul Iamandi a trecut în rezervă începând cu 20 august, iar fotoliul de inspector general este vacant.

Astăzi este 24 august. La ora 13.00, IGSU se află în a patra zi fără un comandant desemnat oficial și comunicat ca atare.

Într-o instituție militară, comanda nu este o fiță. Ea este axul în jurul căruia funcționează întreaga ierarhie.

De la „coordonare” la putere

Situația de astăzi este doar momentul în care putem vedea concret unde au dus modificările legislative făcute ani la rând. Competență după competență, atribuție după atribuție, granița dintre coordonarea DSU și comanda militară a IGSU a devenit tot mai subțire. Politicieni care au înțeles prea puțin din mecanismele unei structuri militare au aprobat succesiv acte normative prin care secretarul de stat Raed Arafat a primit tot mai multe instrumente de putere asupra Inspectoratului General.

Modificarea din 2020 este unul dintre ele și astăzi îi vedem efectul fără să mai fie nevoie de interpretări sofisticate: când inspectorul general nu poate desemna persoana care preia conducerea, secretarul de stat care coordonează IGSU poate face acest lucru prin propria dispoziție.

O competență scrisă negru pe alb.

Nu discutăm aici despre intervenții, coordonare, politici publice sau reprezentarea României pe la diferite organisme. Discutăm despre cine ajunge să decidă conducerea unei instituții militare naționale.

Politicienii care au tot modificat legislația în ultimii ani par să nu fi văzut sau să nu fi vrut să vadă o problemă. Sau pur și simplu i-a durut în cot. Au construit în jurul IGSU un mecanism în care puterea administrativă a unui secretar de stat din afara ierarhiei militare poate ajunge, într-un moment-cheie, până la desemnarea militarului care conduce Inspectoratul General.

Și s-a ajuns, azi, aici: IGSU așteaptă un nume, un act și o semnătură. Inspectoratele din țară funcționează, documentele circulă, rapoartele ajung la București, deciziile trebuie luate, iar responsabilitățile nu au intrat în concediu odată cu conducerea.

Dacă tot ai pixul, folosește-l. Și asumă-ți omul pe care îl pui la comandă.

Pentru că puterea și răspunderea ar trebui să meargă împreună. Nu poți beneficia de prima atunci când îți este utilă și să lași o instituție militară națională să aștepte atunci când vine vremea celei de-a doua.

Adevărul este că, la cât de tare și-a dorit Arafat să scape de Iamandi, nu înțelegem pauza. Poate îl așteaptă pe Predoiu, ca să nu-și asume el desemnarea. Sau poate trebuie mimată și o subordonare față de ministru pe care, sincer, noi am văzut-o mai degrabă invers în ultimii doi ani. Sau poate le-o fi frică amândurora și îl așteaptă pe premier să semneze direct numirea viitorului inspector general. Asta după ce instanța a dat de pământ cu detașarea lui Iamandi la DSU, iar odată cu ea s-a prăbușit și construcția desemnărilor făcute în siajul acelei detașări. Când te-ai ars o dată cu improvizațiile juridico-administrative, poate că a doua oară începi să sufli și în pix.

Totuși, după ani în care atribuțiile și influența s-au concentrat tot mai mult în jurul DSU și al eternului secretar de stat, întrebarea nu mai este cine va conduce IGSU până la numirea unui nou inspector general.

Întrebarea este: cine conduce, ÎN REALITATE, IGSU de ani buni?

Articolele publicate de agendapompierului.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ către articol. Orice abatere de la aceasta regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor și va fi tratată ca atare.