Quo vadis IGSU? Câți comandanți mai trebuie să plece din cauza lui Raed Arafat?

Astăzi, 21 august, la ora 10.00, cu un delay de o zi, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a avut, în sfârșit, ceremonia de predare-primire a comenzii. Trebuia să aibă loc ieri. N-a avut loc pentru că abia în seara zilei de 20 august „olimpicul național” de la Cotroceni s-a sinchisit să semneze decretul de trecere în rezervă a generalului Dan-Paul Iamandi. Dar poate că, fără să vrea, le-a făcut pompierilor un serviciu. Pentru că ceremonia de astăzi a existat. Și a fost emoționantă.

Drapelul, Jurământul și o identitate care nu trebuie uitată

Pentru mulți dintre angajații IGSU a fost, probabil, prima ceremonie de predare-primire a comenzii pe care au văzut-o în instituția lor. În ultimii ani, cel puțin până la generalul Iamandi, inspectorii generali au dispărut din funcție aproape mai repede decât apăreau alții din jobenul doctorului Arafat. Fără răgaz, fără solemnitate, fără acel moment în care o instituție militară își amintește că este, înainte de toate, militară.

Astăzi s-a simțit emoția. Și cred că pompierii au nevoie, din când în când, de asemenea emoții. Au nevoie să iasă din rutina ordinelor, intervențiilor, hârtiilor, controalelor, rapoartelor, sancțiunilor și statisticilor. Au nevoie să-și amintească de ce poartă uniforma. Au nevoie să vibreze împreună ca militari și să simtă că aparțin unei Arme cu istorie, cu eroi, cu tradiții și cu onoare. Pentru că uniforma nu este doar o haină de serviciu, iar gradele nu sunt niște însemne cusute pe umăr. În ceremonia de astăzi s-a simțit că Drapelul este sfânt, că Jurământul Militar este sfânt, că PATRIA și DUMNEZEU nu sunt doar niște noțiuni rostite solemn atunci când cere regulamentul. S-a simțit, pentru câteva clipe, ceva ce în ultimii ani s-a încercat parcă tot mai mult să fie diluat: identitatea militară a Armei Pompierilor.

Generalul Dan-Paul Iamandi a predat comanda Inspectoratului General pentru Situații de Urgență generalului de brigadă Constantin Florea, primul său adjunct.

Amărăciunea din spatele uniformei

Și, poate pentru prima dată, generalul Iamandi însuși a recunoscut public, chiar în discursul rostit la ceremonia de predare a comenzii, tensiunile cu DSU care i-au marcat ultimii ani de mandat și i-au adus atâta amărăciune. Nu într-o discuție privată, nu într-un cerc restrâns, ci în fața oamenilor săi, în momentul în care își încheia cariera militară. Sunt cuvinte care cântăresc greu tocmai pentru că au fost rostite la final, când nu mai avea nicio funcție de apărat și, în mod evident, nici vreun motiv să tacă. În spatele formulelor instituționale și al comunicatelor atent lustruite au existat, așadar, răni. Iar astăzi, una dintre ele a fost recunoscută chiar de omul care a purtat-o.

Arafat și victoria care nu mai e victorie

Reprezentanții MAI au lipsit. Șeful DSU, prezent pe live, și-a putut privi „inamicul” predând comanda. Probabil a fost un moment așteptat de mult. Știm cât de mult și-a dorit Raed Arafat să-l vadă pe generalul Iamandi plecat. Generalul a fost obiectul a nenumărate controale, sancțiuni și, în final, al rușinoasei detașări la DSU, suspendată de instanță. Astăzi, generalul Iamandi a plecat. Numai că a plecat altfel decât poate și-ar fi dorit unii. Nu pe ușa din dos, nu șters dintr-o organigramă și trimis undeva să dispară, ci în uniformă, în fața Drapelului, după o ceremonie militară de predare a comenzii instituției pe care a condus-o timp de opt ani.

Nu știm dacă doctorul Arafat a simțit gustul victoriei privind imaginile. Dar nu credem că această victorie mai are gustul dulce pe care și l-a imaginat cândva. Mai ales când procurorii îi suflă, de ceva vreme, fix în ceafă.

Încă un general pleacă. Același numitor comun: Arafat

Desigur, povestea IGSU nu se termină cu pensionarea generalului Iamandi. Dimpotrivă. Ea merge mai departe, doar că din față par să vină valuri mari și vremuri tulburi. Ceea ce nu spune nimeni este că, din septembrie, și adjunctul inspectorului general, general-locotenent Benone-Gabriel Duduc, își va pune uniforma în cui. Și aici explicația comodă a „conflictului Iamandi–Arafat” începe să se destrame.

Una este să spui că generalul Iamandi a ajuns la capătul drumului după ani de conflicte și tensiuni cu Raed Arafat. Am putea gândi că totul ține de o relație imposibilă între doi oameni, de orgolii sau de viziuni diferite asupra instituției. Dar când, la foarte scurt timp, și al treilea om în ierarhia IGSU alege să plece, tot pe fondul tensiunilor cu același secretar de stat, devine din ce în ce mai greu să susții că totul se reduce la incompatibilitatea dintre Iamandi și Arafat.

Una este să se pensioneze niște oameni după o carieră întreagă și cu totul alta este să se golească, om după om, comanda unei instituții deja măcinate de luptele ultimilor ani. Iamandi pleacă. Duduc pleacă. Doi dintre oamenii aflați în vârful IGSU, două cariere militare, două personalități diferite și același numitor comun al tensiunilor: Raed Arafat. Când pleacă unul, poți spune că problema a fost omul. Când pleacă și al doilea, începi inevitabil să te întrebi dacă nu cumva problema trebuie căutată în altă parte.

Aceasta este întrebarea pe care nimeni nu pare grăbit să o pună: câți comandanți ai IGSU trebuie să plece după conflicte cu Raed Arafat înainte ca cineva să se întrebe dacă vina mai poate fi pusă, de fiecare dată, în cârca celui care pleacă?

Cine conduce astăzi IGSU?

Revenind în prezent, astăzi, vineri, 21 august 2026, situația de la vârful IGSU este una cel puțin dubioasă. Iamandi este în pensie, Constantin Florea este în concediu de odihnă, Duduc este, la rândul său, în concediu și urmează să plece în septembrie. În aceste condiții, întrebarea imposibil de evitat este: cine conduce, în acest moment, IGSU?

Vorbim, totuși, despre Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, instituția care trebuie să funcționeze atunci când țara arde, când vin inundațiile, când se produce un cutremur, o explozie, un accident colectiv sau orice alt dezastru. Unde mai pui că pompierii români sunt angrenați aproape continuu în misiuni internaționale. Cine exercită efectiv comanda? Cine ia deciziile? Cine își asumă răspunderea?

Probabil că doctorul Arafat are deja o soluție și va băga din nou mâna în celebrul joben, de data aceasta pentru a-l aduce în față pe favoritul său, generalul de brigadă Claudiu Zamfir, șef de direcție în cadrul IGSU. De altfel, numele acestuia nu apare acum pentru prima dată. Zamfir a fost unul dintre „desemnații” băgați la înaintare de Arafat și atunci când generalul Iamandi a fost mazilit prin detașarea la DSU. Doar că există un mic inconvenient: generalul Zamfir nu are aviz CSAT și nici nu face parte din comanda IGSU. Dar, după tot ceea ce am văzut în ultimii ani, probabil că asemenea amănunte riscă să fie considerate simple mofturi birocratice atunci când omul dorit trebuie pus în locul potrivit.

Un comandant sau un executant?

Dar problema IGSU nu este nici măcar cine va fi scos mâine din jobenul lui Arafat. Problema este ce va rămâne în urmă. Pentru că nu mai este vorba doar despre Iamandi, despre Duduc sau despre cine va ocupa un anumit fotoliu. Este vorba despre ce se întâmplă cu o instituție militară esențială a statului român atunci când, om după om, comandanții ei dispar în momentul în care viziunile lor nu se mai pliază pe cele ale șefului DSU. În urma lor se consolidează, încet, un sistem în care principala calitate pentru supraviețuire riscă să nu mai fie competența, experiența sau capacitatea de comandă, ci disponibilitatea de a nu deranja, de a nu te opune și, mai ales, de a executa fără prea multe întrebări directivele venite de la DSU.

Generalii vin și pleacă. Funcțiile se ocupă și se eliberează. Numele de pe uși și din documente se schimbă. Dar ne apropiem periculos de ziua în care în fruntea Armei s-ar putea să nu mai existe oameni care să aibă suficientă experiență și, cu atât mai puțin, suficientă fermitate, autoritate și capacitate de comandă pentru a conduce instituția în momentele dificile, asumându-și responsabilitatea pentru deciziile luate și pentru oamenii aflați în subordine. Pentru că, înaintea organigramelor, funcțiilor și ambițiilor de la vârf, IGSU înseamnă oameni. Pompieri. Iar un comandant adevărat trebuie să știe că oamenii aceștia nu sunt simple efective într-un tabel, ci militarii pentru care răspunde, pe care trebuie să-i respecte, să-i protejeze și, atunci când este nevoie, să aibă curajul să-i apere chiar și în fața celor de deasupra lui.

Aceasta este, de fapt, cea mai mare miză a ceea ce se întâmplă astăzi în IGSU. Nu CINE va fi pus mâine într-un fotoliu, ci ce fel de om va mai putea sta în acel fotoliu. Un comandant sau un executant? Un militar care apără Arma sau un om care își apără funcția?

În loc de concluzii

Instituțiile nu dispar întotdeauna printr-un ordin și nici nu se prăbușesc neapărat într-o singură zi. Uneori sunt golite încet. Pleacă un om, apoi încă unul. Ceilalți înțeleg mesajul și învață să tacă. Tăcerea începe să fie răsplătită, obediența devine o calitate, iar coloana vertebrală – un inconvenient. Până într-o zi când Drapelul este încă acolo, uniformele sunt încă acolo, autospecialele sunt încă roșii și pe clădire scrie în continuare Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, dar ceva esențial s-a pierdut pe drum.

Și atunci va fi prea târziu să mai întrebăm când s-a întâmplat.

De aceea, întrebarea trebuie pusă acum, cât încă mai există oameni dispuși să o înfrunte: nu cumva asistăm deja la începutul sfârșitului?

Articolele publicate de agendapompierului.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ către articol. Orice abatere de la aceasta regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor și va fi tratată ca atare.