13 Septembrie 2026. „La mulți ani!”, într-unul dintre cei mai negri ani ai pompierilor români

M-am gândit mult cum să scriu, anul acesta, editorialul de Ziua Pompierilor. Și, pentru prima dată în toți anii în care Agenda Pompierului a fost alături de oamenii acestei Arme, aproape că mi-a venit să-l public cu un chenar negru.

Nu pentru că pompierii români ar avea mai puține motive să-și sărbătorească istoria și nici pentru că Dealul Spirii ar însemna astăzi mai puțin. Dimpotrivă. Poate că tocmai anul acesta înțelegem mai bine ca oricând ce înseamnă să continui să lupți atunci când raportul de forțe este profund nedrept și când știi că, indiferent cât de greu îți este, nu poți pur și simplu să pleci.

La 13 septembrie 1848, pompierii conduși de căpitanul Pavel Zăgănescu au intrat într-o luptă despre care știau că este disproporționată. Astăzi, pompierii români nu mai au în față armata otomană, dar asta nu înseamnă că lupta lor este ușoară. Adversarii lor de astăzi nu se văd în fotografiile de Ziua Armei. Și asta deoarece există o preocupare aproape obsesivă pentru cosmetizarea imaginii unui sistem care trebuie să arate impecabil, indiferent de ceea ce se întâmplă în interiorul lui. Din fotografiile oficiale nu se vede lipsa de personal, nu se văd epuizarea și nopțile nedormite, nu se vede presiunea miilor de intervenții SMURD și nici cât de greu este să asiguri toate misiunile cu oamenii pe care îi mai ai. Nu se văd resursele insuficiente, autospecialele care trebuie ținute în viață și nici faptul că, în anul 2026, am ajuns să vorbim până și despre carburant la mililitru și despre exerciții amânate sau sistate pentru a păstra motorina necesară intervențiilor.

Toate acestea dispar foarte ușor dintr-un cadru bine ales, dintr-un comunicat atent scris și dintr-o imagine suficient de frumoasă.

Numai că 13 Septembrie este Ziua Pompierilor, nu Ziua Imaginii Sistemului Național de Urgență.

Iar dacă există o zi în care avem obligația să vorbim despre pompieri așa cum sunt ei și despre realitatea în care muncesc, atunci aceasta este, cu siguranță.

Astăzi nu avem dreptul să tăcem, să întoarcem privirea și să contribuim, prin propria noastră tăcere, la această mistificare a realității. Nu de Ziua Pompierilor, când, dincolo de festivități, discursuri și fotografii oficiale, sunt oamenii despre care ar trebui, de fapt, să fie această zi. Ar fi poate mai comod să publicăm o fotografie frumoasă cu o autospecială, un drapel și câțiva pompieri în uniformă, să scriem despre eroism, onoare și Dealul Spirii, să le urăm „La mulți ani!” și mâine să ne întoarcem fiecare la ale noastre. Dar ar fi o formă de ipocrizie. Pentru că nu poți să spui că iubești pompierii numai atunci când arată bine într-o fotografie și să întorci privirea atunci când oamenii din spatele acelei fotografii sunt obosiți, prea puțini și obligați să țină în picioare, cu propriile lor puteri, un sistem care începe să crape.

Peste toate acestea se așterne sentimentul tot mai apăsător că această Armă, care a trecut prin războaie, cutremure, inundații, incendii uriașe și tragedii pe care România nu le va uita niciodată, traversează una dintre cele mai negre perioade ale istoriei sale.

La vârful Inspectoratului General pentru Situații de Urgență se petrec, sub ochii noștri, lucruri extrem de grave. O construcție ridicată în ani, cu profesioniști formați în Armă și cu o comandă care ar fi trebuit să-i păstreze acesteia forța și identitatea, începe să se prăbușească. Detașarea inspectorului general, pensionările și plecarea unor oameni cu experiență nu sunt simple schimbări de cadre, firești într-o instituție militară. Vin într-un moment în care IGSU este slăbit de lipsa de personal din teritoriu, de epuizarea oamenilor, de problemele de resurse și de o presiune tot mai mare asupra unei Arme căreia i se cere din ce în ce mai mult.

Poți construi cea mai spectaculoasă comunicare publică din lume. Poți posta fotografii, filmări, elicoptere, convoaie și salvatori. Poți organiza conferințe și poți crea impresia unui mecanism uriaș care funcționează impecabil. Numai că, atunci când sună alarma într-o subunitate din România, imaginea rămâne pe Facebook. Din garaj trebuie să iasă o autospecială, iar în ea trebuie să existe pompieri. Și pompierii aceștia sunt din ce în ce mai puțini.

Pompierii susțin azi un sistem în care lipsa de personal a devenit normalitate, de parcă normal ar fi ca același număr de oameni să poată duce, la nesfârșit, tot mai multe misiuni. Duc în spate intervenția clasică, descarcerarea, incendiile, accidentele, calamitățile și un sistem SMURD care consumă o parte uriașă din resursa umană a inspectoratelor. Fac ture, pierd nopți, recuperează cât pot și apoi se întorc din nou la muncă, pentru că alarma nu știe că omul care trebuie să răspundă este obosit. Și oamenii aceștia se îmbolnăvesc. Oamenii aceștia mor.

Am publicat prea multe anunțuri în ultimii ani despre pompieri plecați dintre noi la 40 și ceva de ani, la 50, la 55. Mult prea devreme. La vârste la care ar fi trebuit să-și vadă copiii crescând, să-și facă planuri, să se bucure de viața pentru care au muncit și să ajungă, într-o bună zi, la pensie.

Le-am văzut camarazii îndurerați și, dincolo de durere, le-am simțit teama. Pentru că atunci când îți îngropi un coleg de 40, 50 sau 55 de ani, cu care ai împărțit aceleași ture, aceleași nopți, aceleași intervenții și aceeași oboseală, este imposibil să nu te întrebi dacă într-o zi ai putea urma tu. Mai ales când privești în jur și vezi că aproape toți sunt obosiți, că epuizarea a devenit parte din viața lor și că organismului i se cere, an după an, să mai ducă puțin.

Nu putem spune concret că sistemul i-a ucis. Dar avem dreptul și, mai mult decât atât, avem obligația să întrebăm cât costă în sănătatea unui om douăzeci sau treizeci de ani de nopți nedormite, stres, adrenalină, intervenții, responsabilitate, lipsă de personal și recuperare insuficientă și cât timp mai poate fi tratat pompierul ca o resursă inepuizabilă, care poate fi pusă într-un tabel, chemată, trimisă, suprasolicitată și apoi înlocuită atunci când nu mai poate.

Pentru că în spatele fiecărei „resurse umane” dintr-un raport există un om. Iar omul acela are o inimă, are o familie, are copii care îl așteaptă acasă și are un organism căruia nu-i poți cere la nesfârșit să funcționeze ca o autospecială pe care o bagi din nou în intervenție imediat ce s-a întors în garaj.

În tot acest timp, am asistat și la o schimbare profundă a raporturilor de putere din sistemul național de urgență. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, o structură militară cu istorie, profesioniști și comandă proprie, a ajuns într-o relație cu Departamentul pentru Situații de Urgență în care este tot mai greu să mai înțelegi unde se termină coordonarea și unde începe subordonarea de facto.

Am văzut cât de repede se pot cere explicații pompierilor, cât de repede se pot „dispune măsuri”, cât de repede poate coborî presiunea de sus în jos. Am văzut inclusiv cum o postare de Facebook despre un incendiu de vegetație fără victime și fără consecințe deosebite poate ajunge până la vârful DSU și poate genera, înainte ca verificările să fie terminate, anunțul public că au fost dispuse măsuri către IGSU.

Mi-aș dori să văd aceeași grabă atunci când pompierii spun că nu mai au oameni. Aceeași energie atunci când într-o subunitate sunt prea puțini șoferi pentru autospecialele existente, când echipajele sunt împinse la limită, când resursa umană este consumată an după an și când inspectoratele ajung să numere motorina. Și mi-aș dori ca cineva de la vârful sistemului să-i întrebe pe acești oameni, cu aceeași seriozitate cu care li se cer rapoarte și explicații, dacă mai pot. Nu pentru o fotografie. Nu în fața camerelor. Nu într-un chestionar în care totul iese bine. Ci cu adevărat și din suflet.

Și totuși, în tot acest tablou atât de greu, anul acesta există și o speranță. Pentru mulți pompieri ea poartă numele unui om despre care, până nu demult, cei mai mulți dintre ei probabil nu știau mare lucru: procurorul Cătălin Strâmbei. Nu, un procuror nu trebuie transformat într-un erou când își face meseria. Dar pentru pompierul care a văzut ani întregi cum puterea coboară întotdeauna de sus în jos, cum celui din subunitate i se cer explicații pentru fiecare greșeală, fiecare minut și fiecare decizie, ideea că legea poate parcurge și drumul invers, până la cei mai puternici oameni ai sistemului, înseamnă enorm. Înseamnă că poate nu totul este pierdut, că funcția nu este scut, că notorietatea nu conferă imunitate și că nimeni nu ar trebui să fie atât de puternic încât statul să nu mai îndrăznească să-i pună întrebări. Înseamnă că, undeva, mai există oameni care își fac meseria fără să privească mai întâi funcția de pe ușă sau numele pe care îl poartă cel din fața lor.

Pentru pompierii care au privit cum Arma lor este slăbită, cum camarazii lor sunt epuizați, cum profesioniștii pleacă și cum la vârful IGSU se adună fisură după fisură, e un lucru mare. Este poate mângâierea acestui 13 Septembrie: că, dincolo de tot ceea ce pare de neclintit, legea încă există și mai există oameni suficient de curajoși încât să o ducă până acolo unde trebuie să ajungă. Uneori, speranța înseamnă doar să vezi că, într-un sistem în care ai început să crezi că nimeni nu mai poate schimba nimic, mai există cineva care nu se oprește.

Într-o asemenea Zi a Pompierilor mi-e greu să scriu simplu „La mulți ani!”. Mi se pare prea puțin și, într-un fel, aproape nedrept. Pentru că noi știm. Știm ce se află dincolo de uniformele de ceremonie și de fotografiile acestei zile. Știm cine pleacă la trei dimineața, în timp ce restul orașului doarme, cine intră acolo de unde ceilalți fug, cine scoate oameni dintre fiare și cine se întoarce de la o misiune pentru a pleca, uneori, aproape imediat la următoarea. Știm despre lucrurile pe care le luați acasă, în tăcere, după intervenții despre care pentru restul lumii rămân doar câteva rânduri într-un comunicat și știm despre cei despre care nu va scrie niciodată nimeni. Despre pompierul care își face treaba într-o subunitate mică, departe de camere și de festivități, și care nu va deveni niciodată imaginea vreunei campanii. Despre omul care nu cere să fie numit erou și care, de cele mai multe ori, nici nu se consideră unul. Își face meseria.

Anul acesta nu le-aș ura pompierilor doar „La mulți ani!”. Le-aș dori să existe, în sfârșit, cineva care să aibă grijă și de ei. Un ministru, un premier, un președinte. Un demnitar care să vrea să treacă dincolo de imagine, până la durerile lor. Le doresc cu toată dragostea să ajungă acasă după fiecare tură. Să-și vadă copiii crescând. Să ajungă sănătoși la 100 de ani. Să nu mai fie priviți ca o resursă infinită. Să aibă suficienți colegi lângă ei, tehnica de care au nevoie și comandanți care să aibă puterea să-i apere. Să aibă din nou o Armă puternică, în care experiența profesională să valoreze mai mult decât obediența și în care un comandant să poată spune „nu” atunci când acel „nu” înseamnă să-și apere oamenii.

Adevărul pe care România ar trebui să-l audă de Ziua Pompierilor este că fără pompieri nu există sistem național de urgență. Putem construi departamente, organigrame, strategii, centre de comandă și campanii de imagine. Putem cumpăra tehnică de sute de milioane de euro și putem umple internetul cu imagini spectaculoase. Dar, când arde casa unui om, toate acestea valorează exact atât cât valorează pompierul care ajunge la poarta lui.

Celor care conduc România le-aș spune, azi, un singur lucru: aveți grijă de pompieri cât încă îi mai aveți. Ei vor veni atunci când îi veți chema. Au făcut-o întotdeauna. Au venit când au ars case, fabrici și spitale, când au explodat stații GPL, când a venit apa peste sate, când s-a cutremurat pământul și când oameni pe care nu-i cunoșteau au rămas prinși între fiare. Nu au întrebat niciodată înainte să plece la intervenție cine este omul pe care trebuie să-l salveze și dacă merită să-și riște viața pentru el.

Poate că a venit timpul ca și România să facă pentru ei măcar o parte din ceea ce ei fac, în fiecare zi, pentru România. În 1848, pompierii din Dealul Spirii au fost gata să moară apărând Bucureștiul. În 2026, nu le mai cereți să moară și din cauza sistemului pe care îl servesc. Au făcut destule pentru noi. Este timpul să facem și noi ceva pentru ei.

La mulți ani, pompieri români! La mulți ani, dragii mei, dragi! Dumnezeu să vă ocrotească și să vă aducă, după fiecare intervenție, ACASĂ. Agenda Pompierului rămâne aici. Alături de voi și pentru voi. Așa cum a fost din prima zi.

Articolele publicate de agendapompierului.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ către articol. Orice abatere de la aceasta regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor și va fi tratată ca atare.