28 februarie Ziua Protecţiei Civile în România – 80 de ani de activitate în slujba cetăţenilor
Ziua Protecţiei Civile din România este un eveniment care prilejuieşte rememorarea momentului istoric în urma căruia a fost înfiinţată Apărarea Pasivă din România. Înaltul Decret Regal nr. 468 din 1933 este considerat actul de naştere al Protecţiei Civile din România, în fiecare an la 28 februarie sărbătorindu-se “Ziua Protecţiei Civile”.
Protecţia civilă este o componentă a apărării naţionale şi cuprinde ansamblul măsurilor adoptate şi activităţilor desfăşurate în scopul asigurării protecţiei populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a factorilor de mediu, în caz de război sau dezastre. Această lege a fost abrogată şi înlocuită de Legea 481⁄2004 - Legea Protecţiei Civile, care stabileşte mai clar atribuţiile protecţiei civile. Apărută ca o necesitate în asigurarea protecţiei forţelor necombatante, după prima conflagraţie mondială, protecţia civilă şi-a extins domeniul de activitate odată cu folosirea armelor de distrugere în masă cu efecte distrugătoare nu numai asupra militarilor, ci şi asupra populaţiei civile. „Cu viaţa mea apăr viaţa” - deviză rămasă înscrisă în tradiţia armei - a fost onorată şi consacrată pe parcursul celor 80 de ani de existenţă, prin misiunile dificile executate pentru salvarea vieţii şi înlăturării efectelor distrugătoare ale dezastrelor naturale şi catastrofelor, care au marcat de atâtea ori ultima jumătate de secol.
Prin expresia “Protecția Civilă” se înțelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare destinate să protejeze populația civilă împotriva pericolelor, ostilităților sau a catastrofelor şi s-o ajute să depăşească efectele lor imediate, asigurând condițiile necesare supraviețuirii acesteia. Activitatea de protecţie civilă este de interes naţional, are caracter permanent şi se bazează pe îndeplinirea obligaţiilor ce revin, potrivit legii, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, celorlalte persoane juridice de drept public şi privat române, precum şi persoanelor fizice.
Scurt istoric
14 august 1916 - după doi ani de neutralitate, regele Ferdinand angajează România în război de partea Antantei şi împotriva Puterilor Centrale. Prima conflagrație mondială antrenează în vârtejul său şi țara, care, ruptă în două de Carpați, dar mai cu seamă de istorie, cunoaşte ororile bombardamentelor, ale convoaielor de refugiați, ale morții. Două zile mai târziu, Ordonanța prefectului Capitalei prezintă primele norme de conduită pentru populație înainte, pe timpul şi după atacurile din aer. Era prima încercare de soluționare a problemei protecției populației civile, principala victimă a războaielor şi, prin extensie, a dezastrelor de orice natură. În 1930, Ministerul de Interne elaborează Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, aprobat prin Înalt Decret Regal, trei ani mai târziu.
La 28 februarie 1933, prin Decretul Regal nr. 468 se aprobă “Regulamentul de funcționare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene”, având ca scop “să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populației şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecția directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor”. Prin prevederile sale, detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă. Momentul este considerat drept actul de naştere al Protecției Civile, instituție care, inițial sub denumirea de Apărare Pasivă, pendulează de-a lungul timpului între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naționale, extinzându-şi treptat activitatea de la cea pur militară (măsuri de siguranță, prevenire şi salvare, organizate în scopul de a completa acțiunea apărării active prin prevenirea la timp a populației despre apropierea atacului inamic, camuflarea obiectivelor terestre, asigurarea ridicării şi îngrijirii răniților sau victimelor gazate), la completarea cu acțiuni pe timp de pace, în cazul calamităților şi dezastrelor naturale, ale căror urmări sunt mult mai grave decât ale oricăror catastrofe cauzate de factorul uman. Cu puțin timp înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, se înființează Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive - un fel de stat major în înțelesul actual, care funcționa pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei.
În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă. Protecția populației şi a valorilor materiale determină, în timpul războiului, necesitatea înființării unor unități speciale de apărare pasivă. Unitățile de intervenție aveau ca misiuni: prevenirea la timp a populației despre apropierea atacului aerian inamic; camuflarea cât mai bine posibil a obiectivelor terestre de vederea aeronavelor; limitarea efectelor bombardamentelor inamicului; asigurarea ridicării şi îngrijirii răniților sau victimelor gazate; înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea acestora; stingerea sau limitarea marilor incendii; ridicarea şi înlăturarea marilor dărâmături; repararea imobilelor avariate de incendii sau bombardamente; ridicarea de tabere pentru evacuați şi sinistrați sau pentru adăpostirea materialelor.
În 1978 apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, atribuțiile acesteia fiind diversificate. În perioada următoare, acesteia i se asigură un nou cadru normativ, alte structuri organizatorice şi misiuni adecvate. Orientarea spre misiuni specifice la dezastre devine evidentă şi mai clară, totuşi, abia după anul 1990, acestea devin dominante.
În anii ‘80 activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea întregii populații pentru diferite situații de risc. S-au alcătuit planuri de protecție şi intervenție în situații complexe şi s-au desfăşurat numeroase exerciții de apărare civilă. Cutremurul din 4 martie 1977 a pus la grea încercare armata şi, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană. Acționând zi şi noapte, acesta a contribuit la salvarea de vieți omeneşti, înlăturarea avariilor tehnologice şi distrugerilor. Este bine să ne amintim că atunci au fost înregistrați 1.570 de morți, 113.000 de răniți, 32.900 locuințe s-au prăbuşit sau au fost grav avariate, iar 35.000 familii au rămas fără adăpost. Un an mai târziu, apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, prin apariția Legii nr. 2⁄1978, atribuțiile acesteia fiind diversificate. Revoluția din decembrie 1989 a creat condiții perfecționării activității pe linie de apărare civilă, înscriindu-se în procesul de democratizare inițiat de acest act istoric. În Legea Apărării Naționale nr. 45⁄01.07.1994 apare în mod oficial denumirea de “Protecția Civilă”.
În octombrie 1996, se aprobă Legea Protecției Civile, în care sunt stipulate atribuțiile acestor structuri. Această lege a fost abrogată şi înlocuită de Legea 481⁄2004, Legea Protecției Civile, completată şi modificată prin Legea nr. 212⁄2006.
Din decembrie 2004, Protecţia Civilă din România funcţionează ca structură a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă – instituţie aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, integratoare şi coordonatoare la nivel naţional a instituţiilor cu atribuţii în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă.
Articolele publicate de agendapompierului.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ către articol. Orice abatere de la aceasta regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor și va fi tratată ca atare.
